Si-alaturi, intr-o rana, cu fata spre ea, un barbat spatos, enorm, pe care nu-i fu greu sa-l ghiceasca.
Anton, hidos in umbra tot mai deplina dinauntru, dormea adanc si horcaiturile lui lugubre se intelegeau din convulsiunile largi si incete ale pieptului.Domnul capitan ii privea nauc;
in uimirea lui, buzele ii ramasesera dezlipite si dintii ranjeau fioros in noapte;
era cu mult mai straniu decat voise sa para.
Lampa, care acum raspandea fasii bizare de lumina prin despartiturile masinii, mai licari o data, ca si cand ar fi zambit vazand mutra celui inselat, apoi se stinse coperind cu valuri de negura nelegiuirea dinauntru.Domnul Naicu n-a sarit din locul unde era;
mai degraba a cazut.
Acum se luminase deplin.Furia il napadi deodata ca un torent brusc.
Sa-l insele c-o ordonanta? Nemaiauzit!
Si primul gand ii fu la revolver...