Vara (1954) aduce laolalta citeva proze aparent eterogene, scrise intre 1939 si 1953, ce ilustreaza cu subtilitate uneori ironica si lirism incintator „soarele si umbra sufletului mediteraneean”.
Fie ca merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatra incinsa al Oranului natal, fie ca revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne impacate cu propriile pacate sau ca mediteaza la frumusete, a carei expresie desavirsita este Elena din Troia, Camus ne poarta intr-o calatorie uimitoare prin spatiul mediteraneean si prin universul legendelor sale.„Oranul are si deserturi de nisip: plajele sale.
Cele pe care le intilnesti chiar in preajma portilor nu cunosc singuratatea decit iarna si primavara.
Atunci sint niste cimpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golase, printre flori.
Mai jos vuieste lin marea.
Dar chiar si atunci, soarele, vintul usor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul ingaduie sa‑ti inchipui vara, tineretul aramiu care impinzeste plajele, ceasurile indelungi pe nisip si dulceata neasteptata a serilor.
In fiecare an, pe aceste tarmuri se iveste o noua holda de fete‑flori.
S‑ar parea ca nu dainuie decit un anotimp.
In anul urmator le inlocuiesc alte corole fierbinti care, cu o vara inainte, erau inca niste fetite cu trupurile virtoase ca niste muguri.
La ora unsprezece dimineata, coborind de pe podis, toata aceasta carne tinara, abia invesmintata in tesaturi pestrite, navaleste pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)
1
vizualizare in ultimele 24 ore
