Aceste stari intense nu reprezinta, propriu vorbind, revenirea la literatura a Oanei Catalina Ninu.
As zice, mai curand, ca ele sunt o marturie netrucata despre felul cum poezia poate supravietui, despre felul cum se poate conserva dincolo de orice bruiaj: de ritmurile cazaniere ale vietii, de presiunea mediului cultural, de, pana la urma, rutina scrisului constant.
De aici indigenta cantitativa a volumului.
Si tot de aici imperativul disimulat in titlu: ceea ce nu atinge paroxismul nu e indreptatit sa treaca in pagina.
Ce s-a petrecut cu sensibilitatea Oanei Catalina Ninu in cei treisprezece ani care au trecut de la debutul cu Mandala se poate vedea, intr-un parcurs rarefiat, aici.
Mai intai, dialogul ei cu exteriorul s-a acutizat.
Invadata, candva, de propriile trairi obsesionale, ea devine acum atenta la agresiunile venite din exterior.
Realitatea insasi capata, acum, proportiile unei traume.
In al doilea rand, simptomatologia acestei traume devine, evident, mai complexa.
Chipurile raului se multiplica si se diversifica in imagini de caleidoscop halucinant.
Iar asta, pe masura ce piesele renunta la amploarea de altadata, devenind, adeseori, stenografii pregnante.
Cosmin Ciotlos
1
vizualizare in ultimele 24 ore
