Singuratatea marilor | Dumitru Popescu

„– Manuela, ce ramane despuiat si parasit ori incotro am lua-o, oricat am rataci intre punctele cardinale? Luciul marilor si al oceanelor.
Pustia apei, care e cea mai trista, in infinita si inutila ei seninatate.
Ea ramane mediul planetar etern nelocuit de om.
Cu aceasta goliciune lichida ma asemui eu.
Cu singuratatea marilor.
Unde nu vezi nimic altceva decat mutele drapele ale solitudinii falfaind in nemarginire.”