Nu cred ca poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat in seama, faptul ca Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanti romancieri ai literaturii romane din ultima jumatate de secol.
In plus, este singurul autor din generatia ’60 care nu doar ca nu a suferit, in ultimele doua decenii, de pe urma unor blocaje de inspiratie (termen care, de altfel, nu ii este pe plac), dar si-a intetit ritmul scrisului.
Breban reprezinta cazul, atipic in literatura romana, al scriitorului obsedat de propria opera, al celui care are ambitia de a-si construi opera ca un tot unitar, ca un templu.
De aceea, cartile sale comunica intre ele, reiau aceleasi mari teme: relatia dintre ucenic si maestru, dintre calau si victima, vointa de putere, amoralitatea, pe filiera dostoievskiana.
Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectura atenta si un efort comprehensiv ceva mai special;
incadrarea sa in corpus-ul intregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, intrucat exista o anumita gradare semantica, o dispunere silogistica a cartilor.
Este acesta un motiv pentru care, in ultimii ani, critica nu a mai tinut pasul cu debitul marelui scriitor, s-a consolat sa se refere la capodoperele mai vechi (In absenta stapanilor, Animale bolnave, Ingerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid raman mereu titluri de referinta) sau, si mai grav, a mimat lectura, oferind verdicte superficiale si lenese.
Nicolae Breban este unul dintre marii romancieri europeni.
Acest lucru ar trebui rostit cu responsabilitate si fara complexe.
Citit in intregime, peste o vreme, el va fi, cu siguranta repus in drepturi.
Drepturi pe care nu i le contesta serios, de fapt, nici azi, decat chibitii si rau-voitorii, priceputi la ironii grabite si la indemana, dar incapabili nu spun de creatie monumentala, ci barem de admiratia fata de aceasta.
Bogdan Cretu
1
vizualizare in ultimele 24 ore
