Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitura accentuat personala, nu numai in poezie, dar si in proza.
Este vorba de stilistica ei nervoasa, abrupta, sincopata, chiar si ortografic inconfundabila, cu multiple linii de pauza ori intercalari neuzuale de paranteze, exclamatii si altele.
Care sa fie, deci, cuvantul nimerit pentru a surprinde particularitatea acestei creatii? I-am spus: stare patetica.
Ii pot spune: stare febrila.
I-am spus: radicalitate.
Ii pot spune: frenezie.
Si viata, si opera Tvetaievei febriciteaza.
Ele repudiaza, fara incetare, situatiile medii, mediocre, cotidiene, cuminti.
[...] Daca excesul poate periclita viata, excesivul poate salva arta.
Excesivul e aici o supralicitare a daruirii, o hipertrofie a atasamentului.
Tvetaieva smulge arta din stramtorarile ei, ale Tvetaievei si ale artei.
E ca o hiperbola a omului, ca o dovada a demnitatii recastigate: prin arta subumanul trece in sublim.
Crezand in arta, Tvetaieva crede in umanitate, in sansa nemuririi ei palpabile.
Dar transgresarea mortii ea o stoarce din vecinatatea mortii;
dintr-o viata neincetat periclitata de absolutismele ei.
Viata nu e traita pe masura artei, s-o obligam la nemasurare!
? ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.
1
vizualizare in ultimele 24 ore
