„Recitind poemele lui Nichita Stanescu in vederea alcatuirii acestei antologii si recitind si in semnarile sale despre iubire, intimitate, pasiune, femeie, senzualitate,suferinta – adica despre ceea ce poate avea legatura cu poezia de dragoste – am constatat ca el nu desparte cugetarea de trairea erotica si nu vrea sa-si defineasca in chip expres un concept erotic unitar.
Are cateva idei, dar ideile se schimba relativ repede.
In plus, se mai si contrazic.
Poetul are, de pilda, o proasta parere despre discretie si zice ca „nu exista nimic trivial in confesiune“.
Daca-i citesti poemele, observi insa fara dificultate ca ele evita sistematic cruzimile intimitatii, sunt mai degraba pline de pudoare si, in rarele momente in care senzualitatea este exprimata in chip mai direct, limbajul ramane dominat de inocente ambiguitati.
Un romantic, un poet erotic spiritualist, o iubire in care „anghelitatea“ se combina cu demonismul, cum zice G.
Calinescu ca se petrece la Eminescu? Nichita Stanescu are, cu adevarat, in poezia sa sentimentala elemente de idilism angelic (sa-i spunem astfel), mai ales in poezia de tinerete, are si o evidenta inclinatie pentru jocul erotic si nu evita sa faca in versurile dedicate iubirii speculaii despre marile teme existentiale.
Considera, de pilda, ca fara femeie si fara poezie omul „nu s-ar putea distinge de neant“ si ca el, poetul, are o mare admiratie pentru femei pentru ca ele „au stiut intui finalitatea” (Eugen Simion -Prefata la volumul Poeme de dragoste).
1
vizualizare in ultimele 24 ore
