Picatura de infinit | Ioan Barb

Viata de poet a lui Ioan Barb incepe din 1979, cand debuta intr-o antologie a cenaclului „Radu Stanca” din Calan.
Scria cu frenezie si a umplut cateva caiete cu versuri, pe care, pe unele le-a distrus, pe altele le-a pierdut.
A tacut o perioada, o alta perioada a facut gazetarie si s-a luptat sa scape de orice forma a metaforei, de orice imagine poetica.
Degeaba, versurile ii apareau ca din senin in minte si-n suflet si asteptau sa fie puse pe hartie.
A rezistat pana in 1998.
Atunci a constatat ca „tacerea e ca o flacara” si nu poate sa se exprime pe sine decat in poezie.
Asa s-a hotarat sa debuteze cu o placheta pe care nu putea s-o intituleze altfel decat „Tacerea ca o flacara”.
Au trecut de atunci 12 ani in care a scris constient ca nu se poate „vindeca” de poezie.
A devenit mai atent la mixajele poetice, mai exigent cu sine si a sarit la alte conotatii si valente poetice.
Stapanit de o patima ardenta pentru vers, a reusit sa-l puna intr-o poezie deloc stridenta, dar orgolioasa.
Astfel, cu al doilea volum, prin „Picatura de infinit”, Ioan Barb ajunge sa fie un poet de veritabile carate.Silviu Guga