De parca mi-ar baga cineva cutitul in gat, asa ma simt, amice, cand ma intrebi: „De ce montezi «Medeea?»” A raspunde la aceasta intrebare (atunci cand „Medeea” mea n-a trecut de doua ori barierele ministeriale – si, sper, nu din rea vointa cinovnicilor de la minister, ci din lipsa sensibilitatii pentru un alt fel de teatru) inseamna a raspunde la intrebarea fundamentala a creatiei – de ce montez, de ce m-am bagat in arta, in arta teatrului.
Cum sefii culturii noastre nu pot intelege ca un artist arde de viu, „chinuit ca Nesus, ori ca Hercule, inveninat de haina-i”, trebuie sa mai raspund inca la o intrebare „De ce pana mea ramane in cerneala...?” Si daca stramosii nu mi-ar fi inradacinat in gene catrenul optimismului sau daca as da bir cu fugitii, as horcai, asemeni „harmasariului” cantemirian „mai mult de groaza mortii speriat decat de muscatura lupului.” Si, ca sa vezi, nu ma sperie truda la care m-am injugat.
Dimpotriva.
Ma incarca cu noi si folositoare energii, ma curata de venin, dar mai ales de „zavistie”, si iata-ma raspunzand, aproape sugubat, ca bunicul: „Ce montez si cum montez, privite din perspectiva raspunsului, mai ales la intrebarea fundamentala a existentei, arareori hotarasc.
Caci Brecht isi angaja arta mai intai in slujba realitatii imediate, iar la celalalt pol, dar ramanand tot in domeniul artei, Ovidiu zice in una din «Tristele» sale din Tomis: «intrezarii un liman – scrisul», un liman asupra caruia August n-are putere, un liman al Omului creator.
3
vizualizari in ultimele 24 ore
