Un text poem care marcheaza un nou capitol atat de necesar in contextul romanesc, in privinta lucrarilor produse de autoare rome.
Sau, cu alte cuvinte, o lucrare de arta despre vocile si experientele noastre, ca fete si femei rome ce am fost de prea multa vreme ignorate.
Cine sunt eu? E un ecou care rasuna din primul moment cand luam contact cu lumea gadjiesi care ne spune ca suntem… Este realizarea a ceea ce suntem cand suntem privite.
Este un parcurs lung, chinuitor marcat de traume colective si individuale, negocieri constante intre cine esti ca fata roma si cine esti sortita sa fii ca femeie roma cand diferentele sociale si de culoare sunt vazute ca o rusine.
Izabel anunta un proces transformativ realizat intr-un ritm sacadat, scris intr-un ton uneori nemilos alteori cu tandrete, asa cum este si procesul maturizarii.
Te poarta dintr-o poveste in alta, te trece printr-un vartej al copilariei care iti rascoleste constiinta.
Cu imagini care trezesc amintiri dureroase, dulci–amarui, dar de o simplitate care impresioneaza.
Raportarea la figura materna.
Rusinea de a-ti dori sa fii alba.
Sentimentul de neacceptare ca fata roma cu pielea inchisa.
Nelinistea copilariei si frica, ambele marcate de neajunsurile familiei, de statul social.
Dar si momentele de revelatie care produc cunoasterea de sine si colectiva.
Realizarea a cine esti si sentimentul eliberator.