Il iubea si tremura de bucurie.
Deci, iubea si ea, putea si ea sa iubeasca.
Nu era doar monstrul ala atotiiubitor si-al nimanui care credea ca este.
Credea si se-ngrozea.
Putea si ea sa-si adune iubirea la un loc intr-o boccea si s-o dea si unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipita.
Fusese doar o chestiune de timp si de frica, doar precautie.
Insa acum isi gasise omul potrivit, omul ei.
Mai ramanea sa-l si-ntalneasca, dar, la cat timp trecuse, la cata viata, ce mai contau cateva luni.
Pana atunci, isi vor scrie si vor vorbi mult la telefon.
O sa reziste ea, e o stoica, nu vreo disperata.
Marea iubire trebuie compensata cu ceva, nu? E ca o casa careia incepi sa-i astupi gaurile din pereti si din dusumea mult inainte s-o construiesti.
1
vizualizare in ultimele 24 ore
