Prin definitie, memorialistica cuprindea cateva elemente restrictive, care limitau posibilitatile de transcendere, dar principalele primejdii despre care vorbeste Lovinescu la inceputul volumului I nu erau numai obiective, ci si subiective, nu priveau, altfel spus, numai materialul propriu-zis, nici chiar operatia in actualitate, ci o justificata nemultumire a scriitorului fata de posibilitatile genului.
Depasirea acestor dificultati prin impartialitatea atitudinii si „purificarea prin despersonalizare" s-a dovedit si ea in cele din urma imposibil de realizat.
Romanele erau, prin urmare, o continuare a memoriilor numai in masura in care, depasind acest impas al cunoasterii, pastrau ca element comun autobiografia spirituala;
altfel, data fiind posibilitatea inventiei, transcenderii, amplificarii si abstractizarii experientei personale, existand ele insele ca „totalitate a momentelor" unei existente.
Definite in felul acesta, ele tindeau inspre o arhetipizare a faptului marunt, cotidian (a trai, a iubi, a muri erau simple argumente pentru o constiinta a labilitatii universale), introducand o ordine a resemnarii, acolo unde fortele superioare ale vietii creau o dezordine a imaginatiei, iluziei si aspiratiei.
Beletristica lui Lovinescu este intr-adevar o „remodelare a vietii si a operei”, dar si ceva mai mult, ceea ce scriitorul numeste in alt loc „Calatoria in jurul spiritului meu, un itinerar, al recreerii pe calea amintirii”.
1
vizualizare in ultimele 24 ore
