La Inimi | Carmen Gheorghe

Un vag miros de carne la gratar, un trepidat de motor puternic pe doua roti, verdele verii fosnind in ultima caldura de august, si irezistibila dorinta de a scrie o aseaza pe scaunul vechi si degradat, pe un colt, cu laptopul tras de capac pe genunchi.
E Sfanta Maria si crede in ea.
Ce ar fi de facut? Cum sa impace Carla exteriorul despre care crede ca o impiedica, cu vocatia ei crescuta cu fiecare componenta a celulei sale? Sa mai scrie putin, ii e dor ca de o baie in apa calduta intr-o seara pe plaja, cand oamenii s-au cam retras pe la cazari si timpul fasaie fin clipocind perfid in mici, in valurele mici pe mal...A trecut atata timp, lunile s-au scurs, Slavi e iar in spital.La InimiFragment din carte:O cafea nu bausera inca, nu avusesera marea-marea clipa de intimitate pe care ti-o da asezarea fata in fata in lumea deschisa de o ceasca - alba, grasuta, portelanata, transparenta, cum o fi ea.
Se pare ca nu era nici unul dintre ei bautori de cafea clasici, adica sculat, teleghidat la aragaz sau expresor, turnat, baut, deschis ochii.
Nu, erau dintre cei care se puteau abtine - Carla se invatase recent, de cand era singura, de fapt de cativa ani, sa isi fiarba la ibric o lingurita de aroma, nu foarte devreme, dimineata.
Nu se obisnuise nici cu gustul cafelei adevarate, de clasa, ci o ametea pe cea obisnuita, o Nova Brasilia ieftina, cu zahar brun si lapte.
Era asa, ca o pauza inainte de intrarea in scena.
Ura diminetile si nici nu se putea trezi devreme, norocul ei era ca isi punea cursurile, la facultate, dupa 11, si de atunci, de tare demult, nu mai era nevoita sa faca pasi inainte la ore mici.
Plus ca nu putea manca dimineata, desi tensiunea ei, in jur de 9, i-ar fi cerut niste hrana.
Slavi mai bea cafea, dar adevarata lor intimitate urma sa vina tarziu, mult mai tarziu, la curte, unde urma sa se mute povestea lor.
Deci…Nu ti-e foame, Carla? Nu prea, spune ea, intorcandu- se cu o fata trista de la fereastra neagra.
Ce cauta aici? In ce se baga? Probabil ca nu era nimc, era doar o intamplare de vara, una dintr-un sir nereusit de povesti pseudo-amoroase, in care fiecare pandea, cautand la celalalt ceea ce cauta.Fusese trompetistul suferind de Parkinson, un tip din Germania care lucra pe santier (!), Remus S.
(ohooo!), Dabi - calatorul mistocar de Bucuresti, zis si «okey, bos», tot felul de personaje nereusite, strambe, neterminate, hidoase chiar, carora autorul uitase sa le adauge ingredientul de care ea avea nevoie - suflet inspirational si posibilitati materiale.
Hm.