La apa Vavilonului | Monica Lovinescu

La sfarsitul anilor ’90, pornind de la jurnalul sau tinut inca din adolescenta, Monica Lovinescu a reconstituit o intreaga lume: lumea secolului care tocmai se incheia.
S-a nascut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe in literatura romana, un volum care restituie multimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai framantate – Bucurestii copilariei si tineretii, instaurarea comunismului in Romania, exilul parizian si apoi colaborarea la postul de radio Europa Libera.
Tabloul zugravit de autoare se alcatuieste deopotriva din portrete si din atmosfera care le inconjoara, din intamplari si din semnificatiile pe care le dezvaluie.
Mai presus de toate insa, amintirea este strajuita de o inalta constiinta morala, aceeasi care a tinut treaza, in sufletele ascultatorilor sai „pe unde scurte“, deopotriva speranta ca normalitatea este cu putinta si ideea ca ea nu poate fi decat rodul unei necurmate lupte.
Este si legatul cel mai insemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite noua, celor de azi.„Deseori, ne indreptam direct spre casa, unde aveam intalnire cu semenii nostri intru obsesii si puneam imposibilul la cale pana la orele ce incepeau de drept sa apartina diminetii.
Cand dormeam? Nu sabotam somnul cum o facuse «adolescentul miop» al lui Mircea Eliade.
Ne organizam insa o viata de-a-ndoaselea cu culcari matinale si trudnice treziri pe la orele cand altii pranzesc, si cu zilele astfel dislocate.
Dislocati nu eram si noi, traind la Paris si visand in Romania? Zilele mele au fost totdeauna fara dimineti.Cand ti-o ingaduiau si prietenii, si filmele, si concertele, noaptea era si cea mai prielnica scrisului si cititului.
Nu pentru tine, iti interzici acest fabulos egoism.
Urma lecturilor nu exista in aceste pagini, fiindca a fost trasata in texte critice menite difuzarii radiofonice asupra literaturii din tara… Totdeauna lenea mi s-a parut un pacat sau, cum scriu Sfintii Parinti, lenea imi era «ingrijorata».
Din fericire, n-aveam timp de ea.“ — MONICA LOVINESCUMONICA LOVINESCU (19 nov.
1923–20 apr.
2008), jurnalista si critic literar, fiica lui E.
Lovinescu si a Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, este cea mai importanta voce feminina a exilului romanesc.
Dupa absolvirea Facultatii de Litere din Bucuresti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Arta Dramatica si colaboreaza la diverse publicatii (Revista Fundatiilor Regale, Kalende, Vremea, Democratia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronica dramatica etc.
Obtine o bursa a statului francez in 1947 si pleaca la Paris in conditii de calatorie riscante.
Imediat dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai I, cere azil politic in Franta.
In primii ani de exil face diverse incercari regizorale.
Semneaza capitolul despre teatrul romanesc in Histoire du spectacle (Encyclopedie de la Pleiade, Gallimard).
Traduce cateva carti din romaneste, sub pseudonimele Monique Saint-Come si Claude Pascal si, impreuna cu Eugen Ionescu, traduce din teatrul lui Caragiale in limba franceza.
Colaboreaza deopotriva la revistele de limba romana din exil: Luceafarul, Caiete de dor, Fiinta romaneasca, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc.
Din 1951 se dedica activitatii radiofonice si „tarii din gand“: realizeaza, pana in 1975, emisiuni literare si muzicale la Radiodifuziunea Franceza, iar din 1962...