Cum realul poate fi negat, dar nu complet eviscerat, eului nu-i ramane decat sa grabeasca acest proces de disolutie cu enzimele corozive ale cuvintelor, fara de care biochimia realitatii s-ar petrece la viteze exasperant de mici.
Poemul se propune ca un catalizator: precipita realul, fara ca el insusi sa fie afectat.
Chiar si atunci cand eul crede ca a ajuns la armatura oaselor, ca figura fusiforma a lui Giacometti din care au ramas doar plaselele esentiale pe care se stringea bine carnea, ele nu au rezistenta de a scrie, arheologic, postistoria celui „mort”: fie se calcineaza de la inceput, fie destructureaza ultima forma umana recognoscibila — scheletul — in fragmentele ornamentale ale unui eros perfect desemantizat.
Ionel Ciupureanu are marele merit de a explora o zona a subiectivitatii greu accesibile, greu de definit, din care razbat pulsiunile cele mai adanci.
Exercitiul autoscopic nu se supune niciunui crez sau protest, iar atitudinea de neincredere fata de sine arata cat de constient este poetul de adevarul ca pana si faptul psihic pur e o utopie.
-- Teodora ComanStampe animate de miscari halucinatorii, privelisti mentale si fizice aflate intr‑o perpetua eroziune, poemele lui Ionel Ciupureanu impletesc ceva din verva patrunzatoare a lui Goya cu zdrentuirea implacabila a unei plante delicate, atinse de bruma.
Ciupureanu vede cum tot ceea ce (se poate) visa moare.
Visele si visurile, trupul, viata se macereaza in convulsii — descarnate, zguduite, chinuite.
Si toate au, paradoxal, o lumina interna, numai a lor, dar o lumina funebra.
-- Gratiela Benga
3
vizualizari in ultimele 24 ore
