Jurnalul esential al Monicai Lovinescu reprezinta o selectie facuta cu mult discernamant si cu mana sigura de Cristina Cioaba, din toate cele sapte jurnale scrise intre 1981 si 2002.
Ceea ce ni se ofera acum este un concentrat de viata, asemenea esentelor de parfum greu de uitat.
Si este, in acelasi timp, un prilej de recitire nu numai a unor insemnari zilnice, ci a intregii noastre istorii din acea perioada.„Redus la miez, decojit de redundante si de fraze-parazit, jurnalul Monicai Lovinescu pune in lumina, ca oglinzile venetiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fara ascunzisuri, frumos si curat.
Nici o minciuna – nici macar acele benigne fraze neadevarate cu care avem obiceiul sa ne consolam uneori pe noi insine – nu incape in aceste pagini.
Autoarea a avut, ca putini altii, vocatia si, mai ales, vitejia luciditatii si a adevarului.
Ceea ce nu inseamna ca nu s-a inselat, ca n-a fost pacalita de destule ori, ci doar ca, oricat efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor si a lumii, in cautarea celei reale: o calitate umana si in acelasi timp o „deformatie“ profesionala de jurnalist corect, de om constient ca a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribila responsabilitate.“ — IOANA PARVULESCU„Nu exista autobiografie lineara, certa, cronologica, ci numai franturi ca din ceata care vin spre tine in dezordine.
Nu se poate sa te povestesti fara a pune in chestiune certitudinea acestei povestiri.
Evanescenta nu numai a amintirilor, dar si a persoanei care si le deapana: ea e compusa din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodata identice.
O viata nu e o biografie, ci o suprapunere de clisee biografice.
Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCUMONICA LOVINESCU (19 nov.
1923–20 apr.
2008), jurnalista si critic literar, fiica lui E.
Lovinescu si a Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, este cea mai importanta voce feminina a exilului romanesc.
Dupa absolvirea Facultatii de Litere din Bucuresti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Arta Dramatica si colaboreaza la diverse publicatii (Revista Fundatiilor Regale, Kalende, Vremea, Democratia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronica dramatica etc.
Obtine o bursa a statului francez in 1947 si pleaca la Paris in conditii de calatorie riscante.
Imediat dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai I, cere azil politic in Franta.
In primii ani de exil face diverse incercari regizorale.
Semneaza capitolul despre teatrul romanesc in Histoire du spectacle (Encyclopedie de la Pleiade, Gallimard).
Traduce cateva carti din romaneste, sub pseudonimele Monique Saint-Come si Claude Pascal si, impreuna cu Eugen Ionescu, traduce din teatrul lui Caragiale in limba franceza.
Colaboreaza deopotriva la revistele de limba romana din exil: Luceafarul, Caiete de dor, Fiinta romaneasca, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc.
Din 1951 se dedica activitatii radiofonice si „tarii din gand“: realizeaza, pana in 1975, emisiuni literare si muzicale la Radiodifuziunea Franceza, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici pana in 1992, la inchiderea postului).
Are emisiuni saptamanale ascultate cu enorm interes in Romania: cronica de carte de la Actualitatea culturala romaneasca, precum si Teze...
1
vizualizare in ultimele 24 ore
