Chiotitul | Cristina Struteanu

Trecem adesea pe alaturi, Da, am trecut, Si, totusi, povestile… sunt cele trei mari parti ale noii carti semnata de Cristina Struteanu.
Un volum foarte greu de incadratat stilistic, pentru ca dincolo de miezul si structura de poveste gasim ceva cu mult mai valoros: ritualuri precrestine, pagane sau crestine, care recompun in fata ochilor nostri lumea traitorilor (la munte sau la oras) in anii comunismului.
Ani grei, in care totul ce tinea de trecut parea iremediabil pierdut.
De altfel, fac parte din generatia care a crescut oficial fara nicio referinta la aceasta lume si la acest trecut.
Spun neoficial, pentru ca, iata, asa cum renasc din amintirile Cristinei Struteanu oameni vajnici, neuitati inca mult timp de aici inainte, asa am avut si eu parte de povestile copilariei, pentru ca mama si alti intelepti din preajma mea au reusit sa pastreze vie memoria unor astfel de oameni.
Daca astazi puntea intre „inainte de comunism” si „dupa comunism” exista, este si pentru ca oameni ca autoarea cartii de fata au tinut cu dintii de ceea ce inseamna traditie si datina, ambele nepervertite de spectrul ateismului, dar ascunse bine in munti si sate care nu se lasa aratate neinitiatilor.