Carnete II | Albert Camus

„Lungi dune salbatice si pure!
Sarbatoare a apei, dimineata atat de neagra, la amiaza atat de limpede, iar seara, calduta si aurie.
Lungi dimineti pe duna si printre trupuri goale, amiaza apasatoare, si ar trebui repetat tot restul, ar trebui spus inca o data ce s‑a mai spus.
Asta era tineretea.
Asta e tineretea si, la 30 de ani, nu doresc nimic altceva decat sa continui aceasta tinerete.
Dar...”„Opera mea in timpul acestor doua cicluri [absurdul si revolta]: fiinte fara minciuni, deci nereale.
Nu exista pe lume.
De asta, desigur, nici pana in prezent nu sunt un romancier in sensul obisnuit al cuvantului.
Ci, mai degraba, un artist care creeaza mituri pe masura pasiunii si angoasei sale.
Si tot de asta fiintele care m-au entuziasmat in lumea noastra au fost intotdeauna cele care aveau forta si exclusivitatea acestor mituri.” (Albert Camus)Insemnarile lui Albert Camus din Carnete II dau seama de anii maturitatii sale creatoare, care nu sunt doar anii „ciclului revoltei” (Ciuma, Cei drepti, Omul revoltat), ci si ai revoltei ca mod de viata personal.
Fara aceste insemnari, opera sa nu ar fi intreaga.
Ele completeaza esential lectura textelor sale majore si sunt de un interes mai complex decat variantele lor din editiile critice, avand avantajul ca ne calauzesc adanc in ambianta creatiei si in universul spiritual si emotional al creatorului;
lamuresc, dincolo de disciplina la care isi supune scrisul, preocuparea pentru desavarsirea intelectuala, miscarile sale sufletesti, sfasierile interioare si cautarea de sine, sensul pe care se straduieste sa-l dea actului creator in vremea de cumpana a istoriei pe care o traieste si in acord cu o exigenta artistica foarte inalta.
Fara sa adopte tonul confesiv, direct si necomplezent in observarea semenilor si a propriei persoane, cu o sinceritate lucida, nu lipsita de cruzime uneori, nici de o umbra de misoginism sau de donjuanism, purtand in suflet nostalgia peisajelor insorite si a mistuirii in iubire, Camus scrie fara odihna: isi scrie opera si viata, pe care nu o concepe neasemanatoare operei.
(Marina Vazaca)