Brancusi foloseste inca o data corporalitatea, dupa experienta frusta, medico-legala si traumatizanta a Ecorseului, de data asta in varianta ei sublima, a feminitatii conectate la pulsul cosmic al vietii, insa nu o mai face ca un anatomopatolog care denunta insuficienta si limitele antropocentrismului descriptiv, ci ca un vizionar care intrezareste, dincolo de orizontul carnii efemere – si in transparenta acesteia -, semnele revelate ale transcendentei.
De la corporalitatea vivanta si sublima a dansatoarelor, de la miscarile lor in spatiu si de la efortul de a se desprinde din captivitatea orizontalei, camera lui Brancusi gliseaza catre spatiile deja cucerite, catre eliberarea savarsita si catre deplina ei consacrare prin absorbtia in lumina.
El isi focalizeaza inca o data observatia, ca si in fotografie, insa acum si prin introducerea dimensiunii temporale, aceea a succesiunii, asupra lucrarilor din atelier, cu precadere asupra celor ascensionale – Pasarile..., Cocosul, Leda, Coloanele -, dar si asupra celor in levitatie stabila, cum este Pestele sau Intaiul nascut, pentru a le urmari dinamica s evolutia in spatiu, si, mai ales, iesirea lor din contingent si subtila lor transformare in lumina.
3
vizualizari in ultimele 24 ore
