"Stapane, stapane, mai cheama s-un cane..." Cu Baltagul, d-l Mihail Sadoveanu se aseaza mai putin in inima literaturii romanesti, unde l-au asezat cele peste 50 de volume, ca tot atatea aspecte ale lumii careia el, povestitorul, i-a dat viata, cat in inima propriei sale literaturi.
Baltagul se mentine in zona aceea superioara de mister si de poezie, inceputa cu Hanu Ancutei si continuata in buna parte de Zodia Cancerului.
Baltagul, constituie, sub raportul inventiei, reconstituirea acelei crime pastoresti despre care vorbeste balada Mioritei, si meritul lui sta mai putin in fabulatia, ingenioasa, desigur, a acestor intamplari, cat in rezonanta lor in mijlocul naturii singuratice si in maiestria cu care-si poarta de-a lungul drumurilor din minte eroina, apriga, voluntara, dar si luminata, pe Vitoria, vaduva ortomanului pastor Nechifor Lipan.
Drama omeneasca, provestea din Baltagul poarta totusi un pronuntat accent de mare balada, romantanta de mister cosmic, aici rezolvandu-se epic, dupa cum in Hanu Ancutei se rezolva feeric.
A fi pastrat acestei povestiri, germinata in glastra de clestar a Mioritei, toata puritatea de timbru a baladei si tot conturul ei astral - iata in ce sta intaiul dintre merite si cel mai pretios al Baltagului.
Perpessicius
1
vizualizare in ultimele 24 ore
