„Cititi-l pe Ivan Stankov!
Nu vreau sa ma bucur doar eu de descoperirea acestei carti de o rara, evanescenta si nostalgica frumusete, care ne aduce-n minte noua, cititorilor romani, cand povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Stefan Banulescu, cand lumea prodigioasa a prozelor lui Dan Coman.Satul de pe malul drept al Dunarii, de unde incep si unde sfarsesc cele douasprezece povestiri, e un Macondo bulgar strabatut de un fior bogomilic.
Povestile mai multor generatii de pescari, marinari, muncitori aflati mereu pe drumuri, femei si copii ramasi acasa, emigranti in Argentina si Italia se incruciseaza in sclipirea constanta si fascinanta a apelor.
Glasurile celor vii si-ale celor morti se-amesteca indiscernabil cu marele glas al Dunarii, care nu strabate doar pamanturile, ci trece literalmente prin trupul fiecarui personaj, despartind malul sau drept de cel stang.
Mi-e greu sa-mi aduc aminte de alta scriere in care apa sa aiba un glas la fel de coplesitor: sicriele plutesc in gropi pline de apa si refuza sa se scufunde, ploile si grindina sunt apocaliptice ca-n scenele de diluviu dantesti, oamenii mor mereu in apa si prin apa, iar cand Dunarea seaca pana la fund ies in procesiuni si se amesteca iar printre cei vii.
Vizionarismul cartii se umfla misterios din cel mai arid material: pietrele de rau sunt calde si cresc, femeile miros a paine calda, florile de mina evoca orase indepartate.
Detaliile sunt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupa deformanta.
Formularile, din loc in loc, au o gratie memorabila.Scrisa cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov da impresia de soliditate narativa, in ciuda poeziei vadite pretutindeni.
In totului tot, Amintiri despre apa e pentru mine una dintre cele mai placute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cartarescu
1
vizualizare in ultimele 24 ore
